Sistemele antice de gimnastică cuprindeau exerciţii de ţinută, lupta cu sabia, aruncarea suliţei şi discului, alergare, box, aruncarea cu piatra, sărituri şi înot. Marele medic al antichităţii greceşti, Hipocrat (sec. IV înainte de Cristos), în primul spital construit în insula Kos, a studiat atent efectele fiziologice ale gimnasticii şi masajului definind sănătatea ca un echilibru între exerciţiile fizice şi alimentaţie. Pentru prima dată este sesizată relaţia între mişcare-hipertrofie şi imobilizare-atrofie musculară. El susţine că exerciţiul fizic şi masajul influenţează favorabil respiraţia, metabolismul, circulaţia sangvina şi echilibrează activitatea sistemului nervos central. Alte personalităţi ale lumii antice care au iniţiat dezvoltatea domeniului sunt: Antylos – întemeietorul gimnasticii terapeutice, Herodicus – a elaborat normele gimnasticii igienice şi terapeutice, Platon – în “Legile” şi “Republica a prezentat un sistem de educaţie armonioasă a corpului considerând gimnastica masajul, băile, odihna, alimentaţia, drept factori determinanţi ai educaţiei estetice.