Un adenom hipofizar se numără printre cele mai comune afecţiuni ale glandei hipofize şi se situează pe locul patru în topul celor mai frecvente tumori intracraniene, după glioame, meningioame şi swannoame. Majoritatea cazurilor de adenom hipofizar sunt benigne, deci nu implică dezvoltarea celulelor canceroase, dar asta nu înseamnă că nu pot crea probleme. Cu cât tumorile sunt mai mari, cu atât riscul de apariţie a complicaţiilor este mai crescut. Tumorile hipofizare apar la persoanelor cu vârsta cuprinsă între 30 şi 40 de ani, dar au existat cazuri când afecţiunea a fost diagnosticată chiar şi la copii. Statisticile arată că adenoamele hipofizare afectează 77 din 100.000 de persoane, deşi se consideră că incidenţa acestora este mult mai crescută, 20% din oameni dezvoltând, pe parcursul vieţii, o formă de adenom hipofizar. Din cauza dezechilibrelor hormonale, femeile sunt mai expuse riscului de a dezvolta această afecţiune, în comparaţie cu bărbaţii. Totuşi, majoritatea tumorilor de acest tip (peste 90%) nu prezintă simptome şi nici nu cauzează complicaţii, cu excepţi cazurilor când acestea cresc în dimensiuni şi determină apariţia problemelor hormonale şi neurologice. Între 5-10% din adenoamele hipofizare determină apariţia simptomelor şi mai puţin de 1% dintre acestea sunt maligne. Adenoamele hipofizare sunt împărţite în două categorii principale: adenoame funcţionale (care produc hormoni în exces – prolactina PRL, adenocorticotropina ACTH, vasopresina, hormon de creştere, hormon de stimulare tiroidiană TSH, hormonul luteinizant LH, hormonul foliculostimulant FSH etc.) şi adenoame nonfuncţionale (care nu produc hormoni). De asemenea, în funcţie de dimensiunea tumorii, adenomul hipofizar se împarte în: microadenom (dimensiune mai mică de 1 cm) şi macroadenom (dimensiune peste 1 cm).