Astazi, in drum ce mergeam spre cabinet, am surprins o intamplare care mi-a incantat privirea si a ajuns direct la inima. Fiica ii facea poze mamei ei, care fusese la coafor si avea o noua tunsoare. Fata ii spunea :"Daca ai stii ce bine iti sta si ce frumos ti se aseaza parul acum ! ". Chiar si acum, cand inchid ochii si imi amintesc privirea si zambetul mamei, ma emotioneaza pana la lacrimi. Asta pentru ca in ultima perioada am uitat ce inseamna bucuria din lucruri simple. Insa, asta este alta poveste. Intamplarea de azi vine in completarea vremii frumoase de afara si in contrast cu atmosfera din interiorul meu. Anotimpurile se schimba, emotiile fluctueaza, rutina este uneori zguduita de neprevazut. Noaptea ia locul zilei, soarele, lunii, zambetul cateodata se preschimba in lacrimi, prezentul este umbrit de trecut. Nimic nu este facut sa ramana o vesnicie. Schimbarile cer adaptare. In timpul acestora, sa nu uitam ca avem resurse, ancore de care sa ne agatam. Chiar si o situatie aparent nefericita poate ca are un revers, o lectie din care sa ne luam ceva. Trimit inapoi catre voi ganduri bune si pline de recunostinta.

Astazi, la un magazin, doamna care vindea si-a luat tensiunea si a observat ca era crescuta. A rugat o alta doamna sa mearga sa ii cumpere ceva de la farmacie. M-am apropiat de ea si am intrebat-o cum se simte. Mi-a spus ca are frecvent probleme cu tensiunea. Apoi mi-a spus :"Mi-am pierdut fata acum 3 ani si jumatate si de atunci nu pot sa imi mai revin." Am palit in fata tristetii ei, m-a durut durerea ei si am simtit toata neputinta din lume. In fata mortii suntem neputinciosi. Moartea nu e negociabila, nu cunoaste timp si spatiu, nu stie limita de varsta. Moartea nu ne alege dupa sex sau statut social. Ea nu vine cand suntem pregatiti. De fapt, nici nu stiu daca suntem vreodata. Uneori, cuvintele sunt de prisos cand cineva se confrunta cu o pierdere. Doliul este un proces, cateodata dureaza mai mult decat ne-am imaginat ca va dura. Durerea este masura legaturii pe care am avut-o cu persoana care acum nu mai este. Cu cat legatura a fost mai puternica, cu atat durerea va fi pe masura. As fi putut sa spun multe, insa nu stiu daca cuvintele mele ar fi putut sa umple macar un strop din acel gol, asa ca m-am rezumat la "Imi pare foarte rau pentru pierderea dumneavoastra". Sunt persoane care isi pierd membrii ai familiei, prieteni, parteneri de cuplu, animale de companie. Sunt copilasi ce nu apuca sa vada lumina zilei, fiindca mor in pantecul mamei. Realitatea este de multe ori dureroasa si greu de acceptat. Acesta este un indemn spre a fi blanzi unii cu altii, spre a ne sprijini reciproc. Uneori, e nevoie doar sa ascultam si sa fim acolo pentru celalalt. Poate parea un gest neinsemnat, insa pentru cel de langa noi poate insemna totul la momentul potrivit.

Aseara, tarziu, in scara blocului, am zarit ursul acesta, zacand intr-un colt, uitat de lume. Atat de urias, insa atat de trist si ponosit. Candva a fost nou, curat si a bucurat poate sufletul unui copil. In timp s-a degradat, a fost aruncat si probabil inlocuit cu altul. Mi s-a rupt sufletul vazandu-l asa, l-am luat, i-am curatat "ranile" rand pe rand, cu grija si blandete, iar ulterior l-am spalat. Observam, in timp ce era in masina de spalat, murdaria ce se scurgea din el si cum usor usor, capata o nuanta din ce in ce mai deschisa. Cand l-am scos de acolo, parca era alt urs. Arata diferit, mirosea bine si era pregatit pentru o lume noua. Fiindca el era nou acum. Uneori, se intampla asta si cu noi oamenii. Adunam atatea poveri, atatea necazuri, atatea tristeti. Ajungem sa fim o umbra de durere. O umbra ce acapareaza culoriile vii ce le aveam candva. Ne este greu sa ne ridicam si ramanem acolo, intr-un colt, sperand ca poate ne va salva cineva. Uneori uitam cine am fost candva si ne identificam cu situatia de acum. Alteori, e nevoie sa cerem ajutorul. Poate ca sunt mai multe suflete ratacite in lume ce asteapta sa se regaseasca. Ursul meu si-a gasit perechea.

Observ uneori, in cazul persoanelor ce vin pentru prima data la terapie, ca au foarte multe emotii, se intreaba ce ar trebui sa spuna sau sa nu spuna ? Cu ce sa inceapa ? Ce presupune o sedinta ? Uneori acestia simt foarte multa rusine. Alteori nu se accepta pe ei si cred ca si in terapie vor avea parte de aceeasi respingere. Emotii am si eu, cu fiecare client nou pe care il am si obisnuiesc sa spun asta celui din fata mea, iar de cele mai multe ori, oamenii raman surprinsi, fiindca isi imagineaza ca psihoterapeutul poate sa isi controleze emotiile, ca este foarte structurat si ca stie intotdeauna foarte bine ce are de facut. Poate ca isi imagineaza terapeutul asemenea unui medic care a facut aceeasi operatie de "n" ori si totul functioneaza pe pilot automat. Ei bine, emotiile pot exista de ambele parti si e in regula sa fie asa. Imi doresc sa ii ofer clientului o experienta cat mai umana posibil, iar asta presupune sa raman in starea de curiozitate si sa imi dau voie sa ma las atinsa de povestea celui din fata mea. De asemenea, e important sa mentionez ca pe langa spatiul fizic din cabinet, exista un spatiu emotional, in care omul din fata mea are dreptul sa fie asa cum este el, are dreptul sa planga, sa rada, sa simta tristete, furie, are dreptul sa greseasca. Toate acestea intr-un spatiu sigur, unde este vazut, auzit si inteles. Inima psihoterapiei o reprezinta tocmai calitatea relatia terapeutice. Relatia din cabinet va fi un reper pentru toate celelalte relatii din viata clientului.

Cu ceva timp in urma, mi-am format un obicei de a scrie intr-un caiet gandurile mele. Acel jurnal poarta in paginile sale toate trairile mele : mici bucurii, lucruri pentru care simt entuziasm, ingrijorari si temeri de ale mele, regrete ale trecutului, planuri de viitor, lucruri vazute doar de el. Foile scrise reprezinta parti din mine, unele mai exista si acum, altele sunt difuze, iar cateva s-au evaporat complet. Scrisul are un efect terapeutic minunat, insa, de multe ori, este subevaluat, vazut ca pe ceva fara importanta. Unii spun :"Ce as putea sa scriu? Nu imi vine nimic in minte ". Buuuuun ! Pai hai sa observam cate ganduri apar de-a lungul unui minut, unei ore, unei zile. Ganduri care se repeta, iar alteori ganduri noi. Cum ar fi daca le-ai cobori din minte si le-ai asterne pe foaie ? Incepi sa devii observator, iar cand devii observator, iti dai seama ca tu nu esti una cu gandurile tale, iar atunci practici detasarea. Capeti autonomie, putere, incepi sa pui la indoiala gandurile tale. Ce iti spun acestea mai des ? Cate dintre ele au o baza reala ? Cate sunt frici ? Cate reprezinta credinte limitative ? Ce emotii poarta aceste ganduri ? Ce comportament genereaza ? Aducandu-le din interior spre exterior, putem schimba modul in care le privim, inclusiv reactiile chimice in corp se schimba.

Scriu aceste randuri pentru toti cei care se simt deznadajduiti cateodata, cei carora le vine sa renunte, cei ce nu se simt indeajuns de buni, care uneori isi dau cu stangul in dreptul, tocmai fiindca se simt fara valoare. De multe ori, exprim ceea ce simt, raportat la experienta mea de viata plus toate povestile si experientele oamenilor din viata mea, ce le port in "tolba" mea de psihoterapeut. Sunt momente in viata in care cineva ne valideaza intr-un fel sau altul, poate ca primim o promovare la job, castigam un premiu, o persoana importanta pentru noi ne remarca si ne alege. Daca avem ceea ce se cheama "sindromul impostorului", vom crede ca nu meritam toate acestea, ca doar am avut noroc, de ce ar vrea cineva sa ne aleaga cand noi suntem cum suntem ? Nu sunt suficient de bun, sunt o epava, nu merit asta, nu o sa pot niciodata sa fiu atat de bun... Cuvinte dureroase pe care nu doar ca ni le spunem, ci ajung sa devina parte din identitatea noastra. Este o lupta continua intre cum ne vad ceilalti si cum ne vedem noi de fapt. Pe langa asta, adaugam si doze semnificative de autosabotaj, pentru a ne confirma credintele ce sunt cu noi zi de zi. Nevoia noastra de perfectionism este o cale sigura catre esec, chiar daca aparent ne da senzatia de control. In speranta ca aceste cuvinte vor ajunge la cine are nevoie sa le auda, spun asa : dragilor, este nevoie sa avem mai multe compasiune si iubire fata de propria persoana, cum ar putea altii sa ne iubeasca daca nu facem asta pentru noi insine ? Este nevoie sa ne lasam vazuti, chiar daca asta inseamna ca suntem vulnerabili. Nu putem purta o armura timp de 24 h, riscul de a fi raniti exista oricum, oricat de dureros ar suna. Cum ne putem bucura de calatoria noastra daca suntem mereu in alerta ? Este ok sa spui : "nu stiu sa fac asta, insa vreau sa invat", "imi e teama", "ma simt vulenrabil", "simt rusine". A externaliza emotiile aduce echilibru interior. A le tine intr-un lacas, adauga si mai multe presiune, durere si neputinta.

Suntem asemenea unui fluture ce candva a fost omida. Astazi nu mai suntem cei de ieri. Ne schimbam atat la nivel fizic, cat si emotional, mental, spiritual. Suntem alcatuiti din mii de particele ce formeaza un tot. Acestea cuprind momente, cuprind emotii, trairi, fiori, cuprind oameni, cuprind locuri pe care le-am cutreierat. Cuprind promisiuni, atingeri, conexiuni, pierderi, lucruri pe care le cunoastem, alegeri. Fiecare particica este o etapa a vietii noastre. De multe ori simtim ca vrem sa stergem cu buretele toate evenimentele incarcate de durere, care ne-au marcat. Cum am arata fara aceste parti din noi ? Am fi incompleti, mai putin autentici, poate goi pe alocuri. Identitatea noastra ar fi difuza. Un fluture are nevoie de ambele aripi pentru a putea zbura, iar oamenii au nevoie sa stie ca sunt unici si speciali, indiferent de cum arata partile din ei care ii construiesc.

Primesc adesea intrebarea : daca e iubire, de ce doare atat de tare ? Eu cred ca exista durere care vindeca si durere care distruge si farama sufletul cuiva in mii de bucati. Relatiile de cuplu presupun intimitate, incredere, deschidere, insa totodata sunt un camp minat, atunci cand apar anumite triggere. Pot aparea reactii emotionale puternice, conversatii dificile, dinamica relationala dintre parteneri poate semana cu un dans : cand unul critica, celalalt se inchide din punct de vedere emotional, cineva ofera, iar celalalt primeste, unul se poarta ca un parinte, iar celalalt ii este copil, unul are mai multa energie pentru iesiri, pe cand partenerul ar vrea sa stea in casa. Toate acestea pot genera conflicte, insa tocmai aceste neintelegeri pot ajuta partenerii si implicit relatia sa creasca. E nevoie de negociere, de dorinta, de implicare, de stabilirea unui obiectiv comun. Pe de alta parte, durerea care naruie tot provine dintr-o relatie toxica. Iubirea nu inseamna abuz fizic, verbal sau emotional. Nu inseamna sa il minimalizezi pe celalalt. Sau sa calci in picioare trairile sale. Sa il manipulezi sau sa il minti. Sa ii iei dreptul la libertate. La exprimare. Sa il faci sa se indoiasca de propriile sale ganduri, actiuni sau emotii. Sa iei decizii in numele sau. Granita dintre o relatie sanatoasa si una toxica este destul de fina, fiindca uneori, oamenii confunda iubirea cu sacrificiul.

Astazi, in drum spre cabinet, aud 3 adolescenti vorbind despre probleme. Fiecare din ei impartasea pe rand, idei legate de "problematica" problemelor. M-am bucurat sa observ dinamica dintre ei, felul cum se sustineau unul pe celalalt, desi sunt cumva "boboci" in calea catre maturizare. Din pacate, credintele formate in jurul ideii de masculinitate, pun extrem de multa presiune pe umerii barbatilor. De multe ori, femeile spun :" Vreau sa te porti ca un barbat" si in acelasi timp, "Vreau sa te deschizi mai mult". Pentru multi, a te purta ca un barbat inseamna sa nu arati niciodata latura umana, vulnerabila, ci doar pe cea a neinfricatului sau atostiutorului. De asemenea, inseamna sa aduci bani in casa, sa nu ii lipseasca nimic femeii. Sa repari, atunci cand se strica ceva in casa. Cum sa ma deschid mai mult si sa fiu barbat in acelasi timp ? Daca arat ceea ce simt, mi-as pierde din masculinitate, ar spune unii. Daca gresesc, as putea fi judecat, sau mai rau, as pierde tot. Cum as putea sa incep, daca niciodata nu am fost ascultat, ci doar criticat ? Daca doar s-a cerut de la mine sa fac cutare si cutare lucru. Cum as putea sa fiu barbat daca nu am avut o figura paterna in viata mea ? Cum as putea sa fiu sincer, daca mi s-a ascuns adevarul pentru a ma proteja ? Cum as putea sa stiu cine sunt, daca nu am fost acceptat pentru ceea ce sunt ? Aceasta este o invitatie sa privim cu compasiune si blandete barbatii din viata noastra, fiindca, uneori acestia poarta cu ei povesti ce nu au prins niciodata glas.

Incercand sa imi gasesc cuvintele pentru subiectul despre care vreau sa scriu astazi, am observat ca laptop-ul este aproape descarcat. M-am gandit pentru cateva secunde daca sa ma ridic sa merg sa iau incarcatorul, sa aduc prelungitorul mai aproape, urmand ca mai apoi sa il bag la incarcat, ceea ce am si facut ulterior. Cum ajung partenerii sa se deconecteze din relatia de cuplu ? Uneori nici nu ne dam seama ca asta s-a intamplat, ci pur si simplu ramanem acolo din inertie. Voi enumera cateva gesturi care duc la deconectarea emotionala. Criticile aduse constant partenerului, invinuirea, etichetarea, respingerea il pun pe celalalt la zid, iar intr-un final ajunge sa devina evitant. Privarea celuilalt de atingeri, de imbratisari, de sarutul de noapte buna sau cel de dimineata, faptul ca nu il mai privim in ochi. Uitam sa ii mai multumim atunci cand face gesturi pentru noi, fiindca credem ca ni se cuvine. Indisponibilitatea de a il asculta pe celalalt fara sa il judecam, incapacitatea de a fi prezenti cu mintea si cu sufletul pentru partener. Atunci cand partenerii stau in acelasi pat, insa fiecare pe telefon. Atunci cand incetam sa ne mai surprindem unul pe celalalt. Atunci cand nu ne mai facem timp pentru cuplul nostru. Cand orice / oricine este mai important, mai putin relatia. Cand uitam sa fim recunoscatori pentru ca partenerul a facut alegerea de a fi in relatie cu noi. Lucrurile devin si mai dureroase atunci cand cautam in exterior ceea ce nu mai regasim la partener, fiindca uneori, asta e calea mai usoara, la indemana. A lupta pentru relatie presupune sa te ridici, sa alegi sa faci ceva diferit. Uneori presupune ca incarcatorul sa fie comutat la inima relatiei .

Psihoterapia este, in primul rand, o pasiune pentru mine, un mod de a trai si de a ma conecta cu ceilalti oameni. Prin intermediul acestei profesii liberale, mi-a fost facilitat accesul catre cel mai pretios si de valoare element : sufletul oamenilor pe care ii intalnesc si care ma aleg pentru a le fi ghid in aceasta calatorie catre sine. Ma simt profund onorata si responsabila pentru ca sunt investita cu incredere, fiindca, de multe ori, aud povesti ce ies pentru prima data la lumina, povesti ce prind glas. Nu in ultimul rand, cel mai minunat aspect este relatia ce se creeaza intre client si psihoterapeut, o relatie ce implica munca si dedicare din partea ambelor parti.